De-a lungul timpului, oamenii au fost fascinați de ideea de „a construi” – nu doar clădiri și orașe, ci și  societăți, legi și valori. Din această dorință de ordine și sens se nasc, în epoci diferite, comunități de meșteșugari, cercuri de gândire și asociații care încearcă să transmită cunoașterea din generație în generație.

     Francmasoneria apare, în forma sa modernă, în Europa secolelor XVII–XVIII, într-o lume aflată la granița dintre tradiția medievală și epoca rațiunii. În același timp, ea își construiește un limbaj propriu, plin de imagini și metafore, care trimit spre o istorie mai veche decât documentele oficiale. Această împletire dintre fapte istorice și sugestii simbolice a contribuit, de-a lungul timpului, la aura de discreție și curiozitate care o înconjoară.

     În marile civilizații ale Antichității, construcția avea adesea un sens care depășea utilul. În Egipt, templele și piramidele erau ridicate după reguli legate de mișcarea stelelor și de ideea de armonie cosmică. În Mesopotamia, ziguratele dominau orașele ca puncte de legătură între cer și pământ. În Grecia, proporția și simetria deveneau expresii ale rațiunii.

     Aceste moduri de a privi lumea nu dispar odată cu Antichitatea. Ele sunt reinterpretate în Evul Mediu, când catedralele gotice se înalță în marile orașe europene, iar breslele de constructori dezvoltă reguli stricte, ierarhii și sisteme de transmitere a cunoștințelor.

     Din aceste comunități de meșteșugari se va desprinde, treptat, o formă nouă de asociere, care nu se mai ocupă doar cu piatra și mortarul, ci și cu idei, educație și organizare socială.

     Secolele XVII și XVIII aduc o schimbare profundă în felul în care oamenii se raportează la autoritate și cunoaștere. Filosofii vorbesc despre drepturi naturale, oamenii de știință despre legile universului, iar politicienii despre contract social și constituții.

     În acest context apar lojile moderne, ca spații de întâlnire pentru intelectuali, artiști, militari și oameni de stat. Aici se discută despre educație, reformă și viitorul societății, într-un cadru care pune accent pe dialog și disciplină.

     Anul 1717, când este fondată prima Mare Lojă la Londra, marchează începutul unei rețele care se va extinde rapid în Europa și peste Ocean, în coloniile americane aflate în pragul independenței.

     Pe măsură ce francmasoneria se răspândește, ea nu se prezintă ca o structură uniformă, ci ca un ansamblu de rituri. Fiecare rit reprezintă un set de reguli, ceremonii și simboluri care ghidează modul în care se desfășoară activitatea într-o lojă, păstrând însă o origine comună și un scop împărtășit.

     În secolul al XVIII-lea, în mediul lojilor franceze, se conturează ceea ce istoricii numesc „Ritul de Perfecție”, un sistem care cuprindea inițial 25 de grade și care a apărut la scurt timp după organizarea oficială a masoneriei speculative. Această structură introduce o dimensiune mai amplă de reflecție și dezvoltare personală, sugerând ideea unui parcurs progresiv, în care fiecare etapă adaugă o nouă perspectivă asupra omului și societății.

     Un moment aparte îl reprezintă apariția Gradului al Treilea, cunoscut sub numele de gradul de Maestru. În epocă, acesta aduce o încărcătură simbolică și speculativă mai pronunțată, devenind un reper pentru dezvoltarea ulterioară a așa-numitelor „grade înalte”. Istorici precum Albert Lantoine au subliniat rolul cercurilor scoțiene și franceze în răspândirea acestui grad, cu mult înainte ca el să fie recunoscut oficial de structurile anglo-saxone.

     În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aceste sisteme de grade traversează Oceanul. Comercianți și membri ai lojilor duc tradiția în coloniile americane, unde ideile despre libertate și autoguvernare prind rădăcini într-un context social și politic nou.

     Un rol important îl joacă figura lui Étienne Morin, care, pornind din Franța și din mediul colonial, contribuie la organizarea și clasificarea acestor grade. La Bordeaux, sunt elaborate reguli și constituții care încearcă să ofere o structură coerentă unui sistem aflat în plină dezvoltare.

     Prin intermediul lui Henry-Andrew Francken, aceste tradiții ajung în Carolina de Sud, unde se conturează ceea ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o formă care va deveni una dintre cele mai răspândite în lumea masonică modernă.

     Odată cu expansiunea comerțului, a tiparului și a universităților, ideile circulă mai repede ca oricând. Membri ai diferitelor loji călătoresc între Paris, Viena, Berlin și Londra, ducând cu ei nu doar știri și cărți, ci și modele de organizare și dezbatere.

     În multe locuri, aceste cercuri devin puncte de întâlnire pentru cei care susțin reforma politică, educația publică și modernizarea statului. De aici se răspândesc concepte precum separația puterilor, egalitatea în fața legii și importanța unei societăți civile active.

     În secolul al XVIII-lea, Transilvania, aflată în cadrul Imperiului Habsburgic, este conectată direct la marile centre culturale ale Europei Centrale. Orașe precum Sibiu, Brașov și Cluj găzduiesc cercuri frecventate de ofițeri, funcționari și intelectuali străini și locali.

     În Moldova și Țara Românească, boierii și tinerii trimiși la studii în Paris, Viena sau Berlin se întorc cu idei despre administrație modernă, educație și lege. Pentru ei, aceste medii occidentale oferă un model de organizare și dialog care poate fi adaptat realităților locale.

     Într-o Europă marcată de revoluții și mișcări naționale, și spațiul românesc intră într-o perioadă de transformări rapide. Generația de la 1848 discută despre libertate, unitate și drepturi civile, folosind limbajul modernității europene.

     După Unirea Principatelor din 1859, apar la București și Iași cercuri care reunesc oameni politici, juriști, profesori și militari. În aceste medii se dezbat proiecte de lege, reforme administrative și rolul educației într-un stat tânăr.

     Limbajul epocii vorbește adesea despre „temelie” și „structură”, metafore care sugerează viziunea asupra statului ca un edificiu aflat în permanentă construcție.
După 1918, România Mare aduce împreună regiuni cu tradiții diferite. Cercurile culturale și asociative devin locuri de dialog între profesioniști din domenii variate: justiție, medicină, educație și administrație.

     În paralel, climatul politic european se schimbă. Organizațiile cu legături internaționale sunt privite cu neîncredere, iar în anii ’30 activitatea acestora este restricționată. După instaurarea regimului comunist, ele sunt desființate oficial urmând o perioadă lungă de tăcere, în care tradițiile supraviețuiesc mai ales în afara granițelor țării.

     Schimbările politice din Europa de Est readuc România în circuitul organizațiilor și ideilor internaționale. Sunt înființate noi loji și sunt reluate legături cu structuri similare din alte țări.

     În acest context, Ritul Scoțian Antic și Acceptat este practicat ca o cale de reflecție și autoconstrucție, care pune accent pe libertatea de conștiință, responsabilitate civică și deschidere culturală.

     Privită în ansamblu, francmasoneria din România nu poate fi separată de istoria universală. Ea reflectă, la scară locală, marile curente ale lumii moderne: dorința de reformă, importanța educației și căutarea unui echilibru între tradiție și schimbare.

     Limbajul său, plin de imagini despre construcție, lumină și ordine, rămâne discret prezent în fundal, lăsând cititorului libertatea de a descoperi treptat semnificațiile mai profunde.

     Istoria francmasoneriei, privită atât din perspectivă universală, cât și românească, poate fi citită ca o poveste despre oameni care încearcă să își organizeze lumea prin idei, reguli și cooperare.

     Fără a-și dezvălui pe deplin limbajul interior, această tradiție a lăsat urme vizibile în felul în care s-au format elite, s-au construit instituții și s-au transmis valori de-a lungul generațiilor.

© 2026 Marea Lojă Suverană România Unită