(fragmente din planșele de arhitectură ale Fraților B.E.V și N.M)
Privită în ansamblu, Francmasoneria din România nu poate fi separată de istoria universală. Ea reflectă, la scară locală, marile curente ale lumii moderne: dorința de reformă, importanța educației și căutarea unui echilibru între tradiție și schimbare.
În secolul al XVIII-lea, Transilvania, aflată în cadrul Imperiului Habsburgic, este conectată direct la marile centre culturale ale Europei Centrale. Orașe precum Sibiu, Brașov și Cluj găzduiesc cercuri frecventate de ofițeri, funcționari și intelectuali străini și locali.
În Moldova și Țara Românească, boierii și tinerii trimiși la studii în Paris, Viena sau Berlin se întorc cu idei despre administrație modernă, educație și lege. Pentru ei, aceste medii occidentale oferă un model de organizare și dialog care poate fi adaptat realităților locale.
Într-o Europă marcată de revoluții și mișcări naționale, și spațiul românesc intră într-o perioadă de transformări rapide. Generația de la 1848 discută despre libertate, unitate și drepturi civile, folosind limbajul modernității europene.
După Unirea Principatelor din 1859, apar la București și Iași cercuri care reunesc oameni politici, juriști, profesori și militari. În aceste medii se dezbat proiecte de lege, reforme administrative și rolul educației într-un stat tânăr.
Limbajul epocii vorbește adesea despre "temelie" și "structură", metafore care sugerează viziunea asupra statului ca un edificiu aflat în permanentă construcție.
În paralel, climatul politic european se schimbă. Organizațiile cu legături internaționale sunt privite cu neîncredere, iar în anii '30 activitatea acestora este restricționată. După instaurarea regimului comunist ele sunt desființate oficial urmând o perioadă lungă de tăcere în care tradițiile supraviețuiesc mai ales în afara granițelor țării.
Schimbările politice din Europa de Est readuc România în circuitul organizațiilor și ideilor internaționale. Sunt înființate noi loji și sunt reluate legături cu structuri similare din alte țări.
În acest context, Ritul Scoțian Antic și Acceptat este practicat ca o cale de reflecție și autoconstrucție, care pune accent pe libertatea de conștiință, responsabilitate civică și deschidere culturală.
Istoria francmasoneriei în România este, după istoricii D.G.R. Șerbănescu și Jacques Pierre, strâns legată de Istoria României. In istoria României francmasonii au avut un rol determinant în sec. XIX. în epoca „pașoptiștilor“. Exista în centrul Bucureștilor, alături de actualul Muzeu Național de Istorie, o „stradă Farmazoană“, dispărută odată cu regularizarea Dâmboviței. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu a fost închinată „Francmasonilor“, nume pe care l-a avut până în martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea în limba română un termen popular, iar în capitala Țării Românești o stradă comemorativă.
Istoricii D.G.R. Șerbănescu și Jacques Pierre afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iași în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în țările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se știe dacă și domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre sașii de la Brașov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la București de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea, numită „Ovidiu”, apare la Chișinău în 1821, fiind întemeiată de medicul francez Charles Chambonot și de botanistul elvețian Louis-Vincent Tardent. Această lojă l-a inițiat pe arhimandritul bulgar basarabean Ifrim Sirineț, care la rândul său a întemetiat lojile Zorile de la Silistra și Spas de la Basarbovo în 1830.
În 1821, numeroși au fost românii afiliați la „Eteria” masonică condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu „Pravilniceasca condică”, dar devenit general rus și demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă își încălcase jurământul față de „Eteria”. Scopul „Eteriei”, bazată la Odesa, era internațional: dărâmarea puterii religioase și politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică cu ajutorul țarului Alexandru I al Rusiei și al patriarhului de la Constantinopol. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Țara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti.
În 1825, frații Golescu, boieri de rang, au întemeiat la București o societate paramasonică, „Societatea filarmonică”, la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică și socială din oraș.
Dar cea mai mare și vestită lojă românească a fost a șaptea, „Steaua Dunării”, întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de „frații farmazoni” care făcuseră în 1848 revoluția „pașoptistă” cu tricolorul albastru-galben-roșu însemnând „libertate, dreptate, frăție”, principii de bază ale francmasonilor. La acești „farmazoni vechi” se adaugă o seamă de studenți români din Franța, unii inițiați în loja „Athénée des Étrangers“ (Ateneul străinilor), alții în „La Rose du Silence” (Trandafirul Tăcerii)cum ar fi: Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Carol Davila, Ion Ghica, Dinicu Golescu, Spiru Haret, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti...
Odinioară la București se spunea: „începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru și termini călcat în picioare de mulțime sub formă de Bulevard”. Multe din bulevardele din centrul orașelor românești au denumiri de francmasoni celebri.
Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democrației parlamentare și ale dreptului pământean, francmasonii români au înființat numeroase societăți și reviste literare (Junimea), asociații filantropice sau chiar societăți revoluționare secrete (Frăția). Prin ele sau individual au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile românești din Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Ardeal și Basarabia (Sfatul Țării), unde au militat pentru o unire necondițională cu vechiul regat, cât și la conferința de pace de la Paris, pentru recunoașterea noilor granițe, iar în Parlamentul României pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naționaliștilor, ai marxiștilor și ai partizanilor dreptului strămoșesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de cinci ani, mulțumită activității lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituționale, agrare și de drept erau rezolvate și a cărei imagine pe scena internațională era pozitivă. Ca exemplu printre multe altele, la Paris Traian Vuia, Alexandru Vaida-Voievod și ceilalți membri ai delegației române participanți la Conferința de Pace de la Paris (care au reușit să obțină, nu ușor, recunoașterea întregirii României de către marile puteri) erau toți francmasoni.
© 2026 Marea Lojă Suverană România Unită
